Când încep să dau în gropi

       Nu ştiu ce am, fac numai prostii în ultima vreme. După ce am luat prima mea amendă azi (bine, încă nu am luat-o…momentan m-a luat doar radarul. Şi nici nu o să fie pe numele meu, o să i-o trimită maică-mii, dar prostia e a mea), am reuşit să bag maşina într-o groapă. La plecarea de pe loc . Şi când oprisem, doar mă avertizase draga de maică-mea să opresc până-n groapă. Ceea ce am şi făcut, dar deh! dacă în momentul în care am plecat nu mai era lângă mine să-mi mai spună o dată de groapă…

Se pare că are motive întemeiate să mă bată la cap de câte ori suntem în maşină. Iar azi am întrecut pe mine, mă, m- ! Mai fac eu prostii, da’ două în 15 minute parcă niciodată.

Şi cu groapa… au venit trei oameni să scoată maşina de acolo. Că nu era o simplă groapă; mai avea şi-o mini-bornă (bornă de-aia de se pune din sută-n sută, vreau să spun) răsturnată lângă. Numai bună de proptit maşina în ea! (…sau pe ea, în cazul de faţă).

       Concluzia mea e că începe să îmi dăuneze atâta vacanţă…mă de-concentrează, deconectează, mă face să funcţionez la ralanti. Aşa că e musai să mă întorc la şcoală. Şi mi se pare că mai e groaznic de mult până sâmbătă (sau, cu puţin noroc, până vineri). Aştialalţi au plecat de azi. Cam toţi. Se goleşte oraşul şi eu încep să mă simt singură.

Unde mai pui că nici măcar nu-mi ştiu etajul, camera (ca să nu mai vorbim de colegele) de cămin, nimic. Habar n-am la cine mă duc.

       Dar, nah! E un nou început. Iar începuturile sunt bune!

Boală

       Mi-e dor de tine…dar nu pot face nimic decât să aştept, nu? Să aştept să îţi creezi anticorpi împotriva-mi, cum a spus Roxana. Dar tare mi-e teamă că  nu-ţi voi mai părea interesantă, o data ce efectul virusului va înceta…

       Iar de Roxana, şi de ea mi-e dor; un dor ciudat, plin de orgolii şi de început de nepăsare… se mai poate numi ăsta dor?… este; e dor de alte vremuri şi de alte noi…

Pufulici

               Avem un nou membru în familie (dacă reuşeşte să treacă de taică-miu). N-are încă nume, din moment ce nu are nici un viitor cu noi încă. A fost abandonat sau poate nici măcar atât; poate că de la început a fost al nimănui. E mic-mic-mic, numai oase şi blană, o blană frumoasă, gri deschis, mai puţin coada, labuţele, vârfurile urechilor şi boticul, care sunt un gri mai închis şi care se asortează perfect cu albastrul – bleu al ochilor.Are un apetit grozav de a miorlăi fără niciun motiv aparent (zic aparent, pentru că o şti el ceva) şi o slăbiciune pentru Jessie, pe care o urmăreşte prin toată casa (a observat şi el – e un el – că amândoi fac parte din aceeaşi grupă a îmblănitelor). Oricum, Jessie nu se supără, pare chiar amuzată de prezenţă (asta în măsura în care un câine se amuză) şi cred că îl vede ca pe o jucărie, din moment ce îl smotoceşte într-una.

               Nu are deloc stare, dar la un moment dat am reuşit să-l păcălesc să stea locului şi să se culce. Şi apoi, cu riscul de a-l trezi, i-am facut poza asta: nu m-am putut abţine .

Oricum nu l-a ţinut mult, o mişcare a fost de-ajuns să trezesc bestia – iar a început să miorlăie. Simpatic a fost mai târziu; după ce s-a jucat puţin cu el, sor-mea s-a apucat de citit, şi el se cuminţise pe umărul ei de unde urmărea caraghios urmele pixului, lăsate pe hârtie când sor-mea mai nota câte ceva. Acum când scriu postul, a adormit iar, în poală.

               Nu ştiu dacă o să rămână multă vreme prin preajmă, oricum, o săptămână jumate,  cât mai stau în Buzău, o să mă bucur de el. Şi dacă taica-miu nu-l vrea, ei bine, o să-l iau cu mine la Cluj (ştiu că n-am cum, da’ până una-alta, lasă-mă să spun aşa!  – Încep să descopăr tot mai multe lucruri pe care nu le mai pot face… prea curând… şi tot mai multe pe care abia acum le pot face .)

                                                           Noapte bună, pufulici!

Din când în când…

Chiar dacă sunt încă în vacanţă şi am senzaţia că eu şi timpul mergem paralel una pe lângă altul (…cum nu fac nimic cât e ziua de lungă ;)) )şi chiar dacă sor-mea tocmai îmi povestea ce s-a mai întâmplat pe la şcoală (semn că ea a făcut ceva azi),  am şi eu micile mele întâmplări cotidiene.

Uite, de exemplu, azi-dimineaţă, am ieşit cu animala mea pe afară (pentru că are şi ea necesităţi, ce să-i faci). Şi cum mergeam noi amândouă (eu mai târşâit, că aveam adidaşii soră-mii în picioare, iar ea mai săltăreţ, după obiceiu-i), văd că la un moment dat se uită la mine doi ochi frumoşi. Şi dacă ei se uitau, m-am uitat şi eu, dar nu prea mult, o data să nu care cumva să mă holbez (mai am obiceiul ăsta din când în când) şi după aia pentru că nu apucasem să văd decât ochii frumoşi şi nişte plete negre la fel de frumoase, care m-au indus în eroare pentru scurt timp, pentru că m-au făcut să cred că aparţin unei individe (iar asta ar fi fost păcat, nu pentru ea, pentru noi, ele-le în general).  Aşa că m-am întors, m-am mai uitat o dată să alung îndoiala şi apoi mi-am continuat drumul zâmbind (nu în fiecare zi dai peste asemenea ochi ). 

După, m-am întors acasă, am descărcat Pasărea Phoenix şi Colibri (vorba lu’ Bobo) că nu mai aveam fulg în calculator, i-am făcut baie lu’ Jessie (că doar de-aia am adus animala înapoi, prea se jegărise) şi ne-am apucat amândouă să mâncăm nuci verzi, pe Dealul cu dor şi Ultima scrisoare.

Asta până s-au întors astialalţi, că odată ce vin acasă ies din atemporalitatea mea, timpul începe iar să curgă.

Aşa că acum pun pauză melodiilor, strâng nucile, alung din memorie ochii şi mă duc la bucătărie să mă apuc de treaba care s-a încăpăţânat să se facă în lipsa mea. )

Nu ştiu cum să încep

… pentru că a trecut atâta timp de când am scris ultima dată. Dar posturile nu trebuie să aibe continuitate, nu? Pentru că nici stările, de multe ori, nu au.

O vreme nu s-a mai întâmplat nimic notabil, şi nici eu nu eram în starea de a observa lucrurile mărunte. S-o numim  perioada de amorţire. (Nu mi-a plăcut clasa a 12-a. Şi nu din cauza bacului; bacul a fost ghiontul care m-a scos, totuşi, din starea de “nu se întâmplă şi nici nu am chef să se întâmple  nimic”. Motivul e altul..în alt post, poate). Apoi s-au întâmplat prea multe şi prea mari lucruri.  Iar despre lucrurile importante (am descoperit eu că) nu-mi place să scriu; e mai uşor şi parcă sunt mai multe de spus despre nimicuri – cum sunt mai lipsite de adâncime, nu mă tem că aş putea să nu le surprind profunzimea.

Lucrurile importante îmi stârnesc sentimente complicate şi ambigue, pe care nu le pot exprima cât de cât coerent, cărora nu le pot surprinde corect “amplitudinea”. Aşa că aleg, într-un mod semiinconştient,  să nu scriu despre ele. 

Şi nici n-ar fi atât de multe de spus. Din vacanţa la Ionuţ, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că am putut fi toţi împreună, că ne-am revăzut, că orice am fi făcut, eram toţi. Nici plimbarea prin Barcelona n-ar fi contat dacă nu am fi fost amântrei. Mai mult decât oraşul mi-a plăcut că eram doar noi, cutreierând străzi, vizitând, certându-ne sau râzând, descurcându-ne, dormind pe rând ca nu care cumva să rămânem desculţi iar ).  Fiind împreună, oraşul nu ne mai era străin, pentru ca devenise doar un cadru în care noi să putem interacţiona (n-am mai avut niciodată senzaţia asta de familiaritate într-un oraş care să nu fie al meu; acum devenise al nostru).

Cât despre facultate, încă nu s-a întâmplat nimic. De la toamnă începe totul (şi la fel cum vara a început la Cluj, toamna tot acolo va veni ). Admiterea a fost doar un mod de a crea energie potenţială. Cinetica – de la 5 octombrie încolo.

Iar marea, ei bine, marea a fost tot o stare de spirit, nu o întamplare.  A fost fericire. Aş strica senzaţia pe care mi-a creat-o şi care încă staruie (deja îmi e dor să mă întorc la Costineşti) dacă aş începe să o povestesc.  

Asta mi-a fost vara până aici, şi descopăr că ce a rămas din ea sunt senzaţiile şi sentimentele şi nu întâmplările… şi îmi place aşa. Este o vară nemaipomenită după care va urma un an asemenea. Presimt şi promit.

Noi…

…suntem atât de frumoşi!

şi atât de urâţi…

…tot noi…în acelaşi timp…

Sentiment tembel

Am plecat chiar vioaie de la şcoală azi [paranteză: vioaie pentru ca  am scăpat de teza la română ("penultima voastră teză la română")! şi nu e vorba de scăpat de teză, că de asta oricum scăpam, cu 4, cu 10, tot scăpam, cât e vorba de stresul de dinainte de teză. După atâţia ani (12!! aproape o viaţă de om, mai ales dacă omul are 18-19 ani) tot nu reuşesc să fac astfel încât datul tezei la română să mă afecteze cam cât m-ar afecta ieşitul cu Jessie pe afară când mă întorc de la şcoală: nu-mi place mereu, da' hai s-o fac şi p-asta, dacă trebuie! închid paranteza;] însă n-am mai ajuns şi acasă…vioaie.

Mi-a spus Irina că nu ştie dacă mai dă la medicină, că o tentează să devină profesor – pentru timpul liber pe care ţi-l oferă meseria asta – şi asta mi-a dat un tembel sentiment de tristeţe; nu pe moment, ci pe măsură ce mă apropiam de casă şi rumegam noua situaţie. Sentiment tembel, pentru că habar nu am de ce a apărut (sau poate eu sunt cea tembelă, că nu-mi dau seama, iar el e foarte îndreptăţit să existe): eu oricum mă duc la Cluj iar ea la Bucureşti, deci nu s-ar pune problema că nu am mai facem aceeaşi facultate, nu sunt tristă nici pentru că mi-am dat seama că o să trebuiască să îngrămădesc toate lucrurile pe care vreau sa le fac în cele câteva ore de după program şi în cele trei săptămâni de concediu de peste an, pentru că deja mi-am asumat neajunsul ăsta în momentul în care m-am hotărât pentru a doua oară să dau la medicină, şi nici pentru că….şi aici se cam epuizează motivele care m-ar putea bosumfla. Tembel-tembel!

Totuşi … cred că m-am întristat pentru ea, pentru că există posibilitatea să nu mai devină doctor, şi pentru că, pentru mine, cuvântul medicină intră în definiţia fiinţei ei. Pentru că m-am pus în locul ei, şi m-am imaginat pe mine renunţând la medicină…şi pentru că lucrul ăsta m-ar face într-adevar nefericită…

A spus că se mai gândeşte..

Jucării

Era cât pe ce să cataloghez ziua de azi “zi urâtă” (că zilele se împart, la mine, de obicei, în “zile frumoase” şi “zile urâte”, fără a exista neapărat anumite criterii care să facă această distincţie). Fusese frig şi mohorât afară, şi mă durea capul, si apoi, ajunsă acasă nu mai reuşeam să mă încălzesc şi nici nu găseam site-ul ăla cu subiectele de bac rezolvate (peste care dădusem acu’ vreo 3 zile) şi nici de învăţat nu aveam chef. Cât pe ce…

Doar căăă… Din întâmplare (a doua întâmplare norocoasă în ultimele 4 zile), pentru că tot nu aveam chef să învăţ la nimic, căutând cu totul şi cu totul altceva, am dat prin bibliotecă peste o ediţie bilingvă dintr-un volum de Sorescu. De fapt, au fost două întâmplari-coincidenţe: a doua a fost că poeziile erau scrise şi în spaniolă, că altfel nu mi-ar fi atras atenţia. Aşa însă, am vrut să le citesc în spaniolă, cu traducerea în română alături, şi pe măsură ce citeam, începea să-mi scadă interesul pentru spaniolă şi să-mi crească cel pentru versurile lui Sorescu. Până acum nu am citit din Sorescu, nici din el…

Acum că am terminat volumul ăsta, sunt unele poezii pe care nu le-am înţeles, altele care mi-au rămas indiferente, şi unele care chiar mi-au plăcut şi care m-au făcut să-l adaug şi pe Sorescu pe lista poeţilor care-mi plac; şi care m-au înviorat la loc, cum trebuia de fapt să fiu!

Deci nu, ziua de azi nu e o “zi urâtă”; e chiar una din zilele bune! Cum ar putea să nu fie din moment ce eu sunt acum călare pe căluţul de lemn şi ne îndreptăm amândoi, voioşi, spre Undeva ? 

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

PS: Am mai găsit azi două chestii care mi-au plăcut:

• Esenţa Paradoxismului : “Sensul are un nonsens şi, în mod reciproc, nonsensul are un sens”
• Motto-ul Paradoxismului : “Totul este posibil, chiar şi imposibilul !”

Ignoraţi-mă! încerc să gândesc..

Dacă sunt sătulă şi obosită de o situaţie şi vreau să ies din ea, dar nu reuşesc să trag concluzile întâmplării este pentru că momentan am ajuns la saturaţie şi nu mai vreau să mă gândesc tot la asta, sau înseamnă că nu e nicio concluzie care să fie trasă? Şi dacă e prima variantă, asta înseamnă că mai încolo, după ce mai sedimentez impresii şi o să mă mai detajez, concluziile or să îmi defileze cuminţi pe dinainte? Sau nu? Sau…?   

:-j Nevermind ) ) în momentul de faţă (nu ) gândesc “la cald”!

[Există expresia "a gândi la cald" ca opusă a lui "a gândi la rece"? Dacă da foarte bine face că există, dacă nu, ar trebui!]

Sugar Blue

Ieri noapte am avut primul meu contact muzica blues. Absolut încântător! (Şi doar mă “avertizase” Adina înainte că o să-mi placă.)

Oamenii aştia (adică formaţia lui Sugar Blue şi formaţia din deschidere, al cărei nume nu l-am prins, însă) au reuşit să-mi păstreze zâmbetul pe buze pentru 4 ore cât au concertat, să mă scoată din starea mea de blegeală şi să-mi dea o stare de euforie care încă persistă.  Cel şi cel mai mult mi-a plăcut mezinul trupei, toboşarul. A avut nişte solo-uri copilu’ ăsta de aveam senzaţia că visez! Minunate! Şi are doar 22 de ani, cântă de la 2 ani şi de la 9 ani în mod profesionist!

 

Şi când mă gândesc că totul a fost doar o concidenţă! Dacă nu m-ar fi invitat Adina, habar nu aş fi avut, şi, probabil, aseară m-aş fi culcat mai devreme decât de obicei, că eram obosită (mai are rost să spun că orice umbra de oboseală a dispărut după ce am ajuns acolo?) şi aş fi ratat totul. Ritmul, atmosfera, oamenii, tot!

                Mulţumesc, Adina!  Mulţumesc!