Noi…

…suntem atât de frumoşi!

şi atât de urâţi…

…tot noi…în acelaşi timp…

Sentiment tembel

Am plecat chiar vioaie de la şcoală azi [paranteză: vioaie pentru ca  am scăpat de teza la română ("penultima voastră teză la română")! şi nu e vorba de scăpat de teză, că de asta oricum scăpam, cu 4, cu 10, tot scăpam, cât e vorba de stresul de dinainte de teză. După atâţia ani (12!! aproape o viaţă de om, mai ales dacă omul are 18-19 ani) tot nu reuşesc să fac astfel încât datul tezei la română să mă afecteze cam cât m-ar afecta ieşitul cu Jessie pe afară când mă întorc de la şcoală: nu-mi place mereu, da' hai s-o fac şi p-asta, dacă trebuie! închid paranteza;] însă n-am mai ajuns şi acasă…vioaie.

Mi-a spus Irina că nu ştie dacă mai dă la medicină, că o tentează să devină profesor – pentru timpul liber pe care ţi-l oferă meseria asta – şi asta mi-a dat un tembel sentiment de tristeţe; nu pe moment, ci pe măsură ce mă apropiam de casă şi rumegam noua situaţie. Sentiment tembel pentru că habar nu am de ce a apărut (sau poate eu sunt cea tembelă, că nu-mi dau seama, iar el e foarte îndreptăţit să existe): eu oricum mă duc la Cluj iar ea la Bucureşti, deci nu s-ar pune problema că nu am mai facem aceeaşi facultate, nu sunt tristă nici pentru că mi-am dat seama că o să trebuiască să îngrămădesc toate lucrurile pe care vreau sa le fac în cele câteva ore de după program şi în cele trei săptămâni de concediu de peste an, pentru că deja mi-am asumat neajunsul ăsta în momentul în care m-am hotărât pentru a doua oară să dau la medicină, şi nici pentru că….şi aici se cam epuizează motivele care m-ar putea bosumfla. Tembel-tembel!

Totuşi … cred că m-am întristat pentru ea, pentru că există posibilitatea să nu mai devină doctor, şi pentru că, pentru mine, cuvântul medicină intră în definiţia fiinţei ei. Pentru că m-am pus în locul ei, şi m-am imaginat pe mine renunţând la medicină…şi pentru că lucrul ăsta m-ar face într-adevar nefericită…

A spus că se mai gândeşte..

Jucării

Era cât pe ce să cataloghez ziua de azi “zi urâtă” (că zilele se împart, la mine, de obicei, în “zile frumoase” şi “zile urâte”, fără a exista neapărat anumite criterii care să facă această distincţie). Fusese frig şi mohorât afară, şi mă durea capul, si apoi, ajunsă acasă nu mai reuşeam să mă încălzesc şi nici nu găseam site-ul ăla cu subiectele de bac rezolvate (peste care dădusem acu’ vreo 3 zile) şi nici de învăţat nu aveam chef. Cât pe ce…

Doar căăă… Din întâmplare (a doua întâmplare norocoasă în ultimele 4 zile), pentru că tot nu aveam chef să învăţ la nimic, căutând cu totul şi cu totul altceva, am dat prin bibliotecă peste o ediţie bilingvă dintr-un volum de Sorescu. De fapt, au fost două întâmplari-coincidenţe: a doua a fost că poeziile erau scrise şi în spaniolă, că altfel nu mi-ar fi atras atenţia. Aşa însă, am vrut să le citesc în spaniolă, cu traducerea în română alături, şi pe măsură ce citeam, începea să-mi scadă interesul pentru spaniolă şi să-mi crească cel pentru versurile lui Sorescu. Până acum nu am citit din Sorescu, nici din el…

Acum că am terminat volumul ăsta, sunt unele poezii pe care nu le-am înţeles, altele care mi-au rămas indiferente, şi unele care chiar mi-au plăcut şi care m-au făcut să-l adaug şi pe Sorescu pe lista poeţilor care-mi plac; şi care m-au înviorat la loc, cum trebuia de fapt să fiu!

Deci nu, ziua de azi nu e o “zi urâtă”; e chiar una din zilele bune! Cum ar putea să nu fie din moment ce eu sunt acum călare pe căluţul de lemn şi ne îndreptăm amândoi, voioşi, spre Undeva ? 

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

PS: Am mai găsit azi două chestii care mi-au plăcut:

• Esenţa Paradoxismului : “Sensul are un nonsens şi, în mod reciproc, nonsensul are un sens”
• Motto-ul Paradoxismului : “Totul este posibil, chiar şi imposibilul !”

Ignoraţi-mă! încerc să gândesc..

Dacă sunt sătulă şi obosită de o situaţie şi vreau să ies din ea, dar nu reuşesc să trag concluzile întâmplării este pentru că momentan am ajuns la saturaţie şi nu mai vreau să mă gândesc tot la asta, sau înseamnă că nu e nicio concluzie care să fie trasă? Şi dacă e prima variantă, asta înseamnă că mai încolo, după ce mai sedimentez impresii şi o să mă mai detajez, concluziile or să îmi defileze cuminţi pe dinainte? Sau nu? Sau…?   

:-j Nevermind ) ) în momentul de faţă (nu ) gândesc “la cald”!

[Există expresia "a gândi la cald" ca opusă a lui "a gândi la rece"? Dacă da foarte bine face că există, dacă nu, ar trebui!]

Sugar Blue

Ieri noapte am avut primul meu contact muzica blues. Absolut încântător! (Şi doar mă “avertizase” Adina înainte că o să-mi placă.)

Oamenii aştia (adică formaţia lui Sugar Blue şi formaţia din deschidere, al căror nume nu l-am prins, însă) au reuşit să-mi păstreze zâmbetul pe buze pentru 4 ore cât au concertat, să mă scoată din starea mea de blegeală şi să-mi dea o stare de euforie care încă persistă.  Cel şi cel mai mult mi-a plăcut mezinul trupei, toboşarul. A avut nişte solo-uri copilu’ ăsta de aveam senzaţia că visez! Minunate! Şi are doar 22 de ani, cântă de la 2 ani şi de la 9 ani în mod profesionist!

 

Şi când mă gândesc că totul a fost doar o concidenţă! Dacă nu m-ar fi invitat Adina, habar nu aş fi avut, şi, probabil, aseară m-aş fi culcat mai devreme decât de obicei, că eram obosită (mai are rost să spun că orice umbra de oboseală a dispărut după ce am ajuns acolo?) şi aş fi ratat totul. Ritmul, atmosfera, oamenii, tot!

                Mulţumesc, Adina!  Mulţumesc!

“Stai doar o clipă, vreau să te văd!”

Nu aş putea spune “Stai doar o clipă să te văd!”. Ori nu te văd de loc, să-mi fie bine în ignoranţa mea (are şi ignoranţa un avantaj, e confortabilă, cel puţin până afli că eşti ignorant), ori, dacă tot am apucat sa te văd şi m-ai făcut curioasă, aşteaptă, ai răbdare, oricum nu te grăbeşti nicăieri.

Nuu…. eu spun când te întâlnesc: “Stai să te ştiu!”. Şi stai chiar dacă ai mai stat cu alte ocazii; dacă am simţit la un moment dat nevoia să te rog să te opreşti înseamnă că mereu o să o simt… şi dacă încă nu te-am oprit, încetineşte-ţi pasul când treci pe lângă mine şi dă-mi şansa să te văd, să te vreau şi să te rog…să te ştiu!

Jessie

 

…te apăr eu de câini, dar de oameni trebuie să te fereşti singură!

Mă bate gândul să…

… scriu un/o letter of apology. Doar că îmi e că o să iasă o inutilă şi idioată amestecătură de sincere scuze şi răutăcioase acuzaţii în care cele dintâi vor fi eclipsate de cele din urmă şi, în cazul ăsta, dispare scopul iniţial al mesajului şi n-am făcut nicio brânză, nu? Pe de altă parte…

Nu ştiu, văd eu, timp am, deşi îl simt cum începe să se strângă uşor-uşor în jurul meu; a trecut prima lună de şcoală şi lucrurile parcă încep să devină serioase. Dar nu contează, voi continua mereu să am timp, încep să-i prind meşteşugul! 

Iubesc ochii negri!

…ar trebui să adaug la pagina “Despre”, e important!

Aşadar: iubesc ochii negri! Nu căprui, nu căprui închis – negri! Nu culoarea maronie a îndoielii ci culoarea (non-culoarea) misterului – negru! Aş vrea să am ochii negri..negri…

Am descoperit, spre dezamăgirea mea, că purtătorul unei asemenea perechi de ochi poate sa nu fie demn de o asemenea onoare. Păcat, nu-i aşa? Oricum, nu generalizez. Nu sunt eu atentă în mod normal la detalii, aşa că probabil mi-au mai scăpat, dar ştiu trei astfel de persoane (vorba vine că ştiu, una m-a fermecat pur şi simplu şi de atunci n-am mai văzut-o) şi dintre ele una e cea “nedemnă”. Adică 1/3..nu-i chiar rău, dar nu e destul de bine, având în vedere că eu voiam ca raportul să fie de genu’ 0/n.

La polul opus se află ochii verzi, fără a însemna că nu-mi plac persoanele cu ochi verzi, după cum nu e musai să-mi placă o persoană cu ochii negri. Eu vorbesc acum numai de ochi; mă fascinează!

Am spus deja că voiam să am ochi negri, nu? Eh, poate într-o viaţă viitoare!

Ce-am mai făcut şi ce-am mai dres – pseudo-update

          Hai că acum pot spune că am început şi noi şcoala, că ne-am întors de-a binelea din vacanţă, am avut azi primul test, am cam dat-o în bară, da’ nu-i nimic! “Dă-i înainte cu tupeu”, nu? )
A trecut şi vacanţa asta…Nu pot să spun că-mi pare rău, nu pot să spun nici că-mi pare bine, eu sunt bine!(Ba nu, ar fi mai potrivit să spun că-mi pare şi rău, îmi pare şi bine! Invers sună că s-a întâmplat Nimic) :D Proiectele de vacanţă? Multe au rămas la nivelul de proiecte de vacanţă, după cum era şi normal(sau măcar de aşteptat), altele au suferit mici modificări şi încă supravieţuiesc, altele s-au împlinit şi s-au aşezat cuminţi pe rafturile experienţei.

Ce vreau să fac de acum încolo? Da’ ce nu vreau să fac?! Un exemplu (că n-aş avea timp, loc şi idei să le înşir pe toate[a se citi că nici eu nu ştiu exact ce vreau]): vreau să învăţ limbajul surdo-muţilor! Roxana mi-a dat ideea..oarecum…în sensul că eu doream de multă vreme să fac aşa ceva, doar că nu m-am gândit că aş şi putea face chestia asta (cum e şi cu zburatul: vrei să faci asta, mai bine spus visezi să faci asta, da’ nu te şi aştepţi ca într-o zi să zbori), iar Roxana mi-a deschis ochii asupra realităţii: chiar putem face chestia asta!! ))

O să anunţ momentul în care voi(vom) stăpâni acest limbaj. O să fie un eveniment!