Port sângele lor

Mă simt bine. Mă simt foarte bine! Mă simt întreagă!

          Aşa, cu ocazia celei de-a doua zile de Paşte s-au întâlnit neamurile în jurul Popescarilor (sau câţi au mai rămas din ei - şapte) în (se putea altfel) Popeşti, Vrancea (culmea e că cei trei Popescu care sunt acum în sat, din familia noastră, s-au mutat aici, că de născut s-au născut prin alte părţi). Cei şapte sunt - să văd dacă îi ştiu în ordine - nenea Radu, naşa - Paraschiva(uite că nici nu ştiam cum o cheamă; dacă ai mei îi zic naşa, aşa o ştiu şi eu), tătăica - Ion, tanti Ioana, nenea Stoica, tanti Tuţa(da, şi eu am fost curioasă să ştiu dacă e doar o porecla sau chiar e numele ei; numele e Valeriana şi nu ştiu cine i-a dat porecla: “Aşa i-au zis aştia”) şi nenea Didi(de la Constantin).

Pe lângă Cei Şapte s-au mai strâns copii şi nepoţi, astfel încât, la un moment dat eram într-o camera vreo 30 de persoane, dintre care vreo 20 mi-au fost până acum necunoscute( am încercat azi să reţin cât mai multe feţe - aici nu ştiu cât de bine m-am descurcat; stau prost cu memoria vizuală - şi tot atâtea nume), 5 sunt persoane constante în viaţa mea iar pe restul le ştiam deja de rude. Am aflat cu ocazia asta că am o droaie de veri de gradul al doilea (că tot mă plângeam eu că duc lipsă de aşa ceva) şi am şi cunoscut trei dintre reprezentantele feminine ale acestei categorii familiale.

          Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atmosfera; mulţi dintre cei prezenţi ori nu mă ştiau de nicio culoare, ori nu mă mai văzuseră de 10-15 ani şi cu toate acestea, fiecare, după ce afla a cui sunt, mă adopta imediat. M-am simţit printre ai mei, am simţit că sunt a lor şi ei ai mei… Îmi plăcea la nebunie când mai venea câte o maşină să văd fericirea cu care se revedeau, şi dorul…spirit de ţăran! Parcă în întâlnirile dintre orăşeni lipseşte “un ceva” din întâlnirile de la ţară; sunt parcă mai superficiale, persoanele mai distante… îmi pare rău că nu am copilărit la ţară.

          Aşadar, declar ziua de azi deosebită, specială, cum vrei, pentru că astăzi m-am simţit minunat, m-am simţit întreagă şi confortabil în pielea mea, m-am simţit parte a unui grup de oameni de la care am moştenit diverse calitaţi şi defecte, pe care le port în mine în stadiul de trăsături potenţiale, gata oricând să răsară şi să se dezvolte.

Cum să nu simt că pot face absolut orice?!   

Pentru că nu se putea altfel…

… m-am înviorat! Dacă o minune nu durează mai mult de trei zile, atunci anti-minunile tot cam atât ar trebui să dureze; mi se pare corect!

         Acum ştiu de ce m-am simţit eu bine aşa zilele astea, de ce nu mai am agitaţia aia enervantă şi sentimentul de inutilitate. De ce mă simt iar în apele mele! Pentru că m-am hotărât! Dap, m-am rehotărât: dau iar la medicină!(”iar” pentru că pentru vreo luna-două mă răzgândisem, şi acum m-am răz-răzgândit!). Şi acum ştiu sigur şi unde mă duc: în Ardeal! Cluj sau Târgul Mureş, da’ în mod sigur nu în Bucureşti! Înclin spre Cluj, dar parcă prea e departe..oricum, asta mai vedem, este timp. Parcă mi-e şi frică să o spun…am mai spus o data, sus şi tare, că dau la medicină şi apoi am fost atât de convinsă că nu mai dau, că nu-mi venea să cred că eram tot eu cea care în urmă cu două zile era atât de sigură că dă. Deci, de data asta o spun mai discret[ :-$ ]: la anu’ dau la medicină, la Cluj!:D

Acum, asta înseamnă că trebuie să devin o persoană organizată?:-/ Adică e chiar musai? Mă simt bine în pielea mea de copil care îşi face temele în clasă (a început chiar să-mi placă şi culmea e că aşa am şi chef..cu mici excepţii, mai depinde şi de materii :)) ), care învaţă pe apucate. Dar poate a venit vremea să “năpârlesc”; adevărul e că schimbările nu strică niciodată, mai ales dacă sunt în bine.:)) Eeeh, cu ocazia asta mă apuc şi de chimie.

         Gata! Plec, cu tot cheful şi voia-bună pe care le am, să citesc la fizică şi poate reuşesc să mă apuc şi eu de referatul ăla de azi, să-l termin mâine. Şi am zis că-i termin şi Simonei cartea, să i-o dau înapoi mâine…

Tot nu am învăţat!

       Tot uit că drumul de o milă începe cu primul pas. Pornesc la drum entuziasmată, uitând că într-o cursă de rezistenţă trebuie să te grăbeşti încet, altfel nu ai şanse să mai termini cursa. Cred că nu am răbdare - vreau totul deodată şi nu-mi place să parcurg fiecare etapă; mi se pare că pierd din şi aşa puţinul timp pe care îl am…prea puţin pentru ceea ce aş vrea să fac, însă prea îndeajuns pentru ceea ce fac cu adevărat.

       Sunt foarte pricepută în ce priveşte visatul cu ochii deschişi şi amăgitul de una singură. Mă entuziasmez f repede, însă după ce mă apuc de treabă şi văd că rezultatele întârzie să apară sau nu sunt spectaculoase(îhâm! /:). ) renunţ. Mă simt dezamăgită şi umilită: nici de data asta nu mi-am fixat ţinte realizabile, sau, mai rău, am fost prea delăsătoare şi lipsită de voinţă pentru a duce la bun sfârşit ce mi-am propus. Mă întreb dacă aşa sunt toţi adolescenţii şi îmi place să mă consolez cu gândul că  da, toţi suntem la fel, iar cei care şi-au educat voinţa sunt doar excepţiile care, vorba aia, confirmă regula. Confort psihic să fie..!!

Aş vrea să învăţ să renunţ atunci când ăsta este lucrul cel mai înţelept pe care îl pot face, şi nu atunci când nu mai am voinţă… 

ca de inceput

Nu aş avea neapărat ceva de spus în momentul de faţă, totuşi, parcă nu mă îndur să las pe altă dată primul post, că tare mi-e frică să nu încep blog-ul într-o manieră pesimistă (nu, nu e chiar un presentiment; e vorba, mai degrabă de o certitudine dată de de starea în care m-am împotmolit zilele astea (fără voia mea, bine’nţeles) ).

Sper, deci, că dacă scriu în seara asta, o să-mi iasă ceva optimist, măcar neutru. :D 

Îmi voi incepe, aşadar, blocul sub tutela unui citat din Vulpeasca:

“Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsă de măsură?”

(bine, cuvintele de mai sus sunt oarecum doar un pretext, o ştiu prea bine, de a reciti mai des citatul(care de altfel îmi place f mult) şi numele Vulpeascăi(pe numele ei, Vulpescu) )

Concluzia: voi încerca să fiu neruşinată, ridicolă şi lipsită de masură!:D (spre mai buna calmare a spiritului şi a nervilor adolescentini). Amin!