Tot nu am învăţat!

       Tot uit că drumul de o milă începe cu primul pas. Pornesc la drum entuziasmată, uitând că într-o cursă de rezistenţă trebuie să te grăbeşti încet, altfel nu ai şanse să mai termini cursa. Cred că nu am răbdare - vreau totul deodată şi nu-mi place să parcurg fiecare etapă; mi se pare că pierd din şi aşa puţinul timp pe care îl am…prea puţin pentru ceea ce aş vrea să fac, însă prea îndeajuns pentru ceea ce fac cu adevărat.

       Sunt foarte pricepută în ce priveşte visatul cu ochii deschişi şi amăgitul de una singură. Mă entuziasmez f repede, însă după ce mă apuc de treabă şi văd că rezultatele întârzie să apară sau nu sunt spectaculoase(îhâm! /:). ) renunţ. Mă simt dezamăgită şi umilită: nici de data asta nu mi-am fixat ţinte realizabile, sau, mai rău, am fost prea delăsătoare şi lipsită de voinţă pentru a duce la bun sfârşit ce mi-am propus. Mă întreb dacă aşa sunt toţi adolescenţii şi îmi place să mă consolez cu gândul că  da, toţi suntem la fel, iar cei care şi-au educat voinţa sunt doar excepţiile care, vorba aia, confirmă regula. Confort psihic să fie..!!

Aş vrea să învăţ să renunţ atunci când ăsta este lucrul cel mai înţelept pe care îl pot face, şi nu atunci când nu mai am voinţă…