“Gooodbye ROMANIA 4-EVA”…

Pleacă . “4-EVA”, să citez meschinul status prin care a binevoit să ne informeze pe noi, muritorii de rând, de plecarea lui. Şi nu mi-a spus nimic; nu numai că nu a lăsat un mesaj, un offline, ceva, prin care să spună că pleacă, dar nu mi-a spus nici când am intrat online şi l-am luat să-l întreb ce a păţit, pentru că între timp îşi schimbase statusul în “:-<” (nu ştiu dacă am dreptul să am pretenţii, dar cu siguranţă am dreptul să mă plâng!) . Şi acum îl pândesc de pe invisible să-şi schimbe iar statusul în “goodbye..” să-l pot lua la întrebări. Ştiu, ar trebui să-l întreb pur şi simplu, doar că…nu pot; am nevoie de acest pretext pentru că în ultimele puţine, foarte puţine discuţii pe care le-am avut mi-a răspuns cuminte şi complezent la întrebările de asemenea complezente pe care i le-am pus; nu mai avem despre ce vorbi, şi dacă mai schimb aceste banale replici cu el este pentru că simt nevoia să aflu ce mai face, să vorbesc cu el …dar nu cum o facem acum, ci cum o faceam. Doamne, cum vorbeam cu el!!

Pleacă, şi nu mă gândeam că o să mă afecteze…nu după atâta timp…Şi totuşi îmi pasă, şi totuşi prefer să-l ştiu aici, în România, chiar dacă noi doi nu am mai vorbit cu adevarat din vara aia, de 2 ani. Prefer să-l ştiu aici chiar şi doar pentru eventualitatea unei viitoare întâlniri cu el. Eram sigură că o să-l mai văd, la un moment dat (şi “moment dat”-ul se întâmplă mereu!), şi atunci să redevenim ce am fost, să mă simt iar acea eu. Şi dacă pleacă (deşi, “dacă” s-ar părea că nu-şi are niciun loc aici – eu sper totuşi să aibă!) moment dat-ul se duce pe Apa Sâmbetei şi nici caii nu vor mai putea să-l recupereze, cu tot paştele lor! 

          Îmi e dor de noi, de el, de mine, cea care vorbea cu el (că doar atâta am făcut, am vorbit o vară întreaga) . Nu-mi mai aduc aminte despre ce vorbeam, nimicuri în mare, probabil, care însă aveau atâta coerenţă! Vorbeam cu orele în fiecare zi şi nu mă săturam, şi nici nu epuizam subiectele. Iar de se întâmpla să nu pot vorbi o zi, nu aveam stare, nu-mi găseam locul. Cu cine am mai stat eu de vorbă ”în halu’ ăsta” ? …  

El pleacă iar eu simt că dispare o constantă a vieţii mele de până acum, deşi nu l-am mai văzut de doi ani şi deşi atunci am petrecut doar trei zile împreună! Era, totuşi acolo, orice ar fi putut presupune acest “acolo”…  

Spune-mi, cine e jalnic acum?

  

Summer resolutions 8->

(nota bene: ordinea nu are relevanţă, fiind absolut întâmplatoare)

• Vreau un job de vară.
• Vreau să plec la mare.
• Vreau ca o săptămână să lenevesc după bunu-mi plac.
• Vreau ca vacanţa asta să învăţ multe chestii noi(zic “chestii” pentru că nu vreau să acumulez doar noi informaţii, ci şi aptitudini [ vara asta am şansa să învăţ să croitoricesc şi pe o maşină de cusut bună - că pe asta de acasă :-j... - şi de la o persoană care asta face de o viaţă! ] şi experienţe şi sentimente. )
• Vreau să găsesc o persoană care să mă facă să mă simt “eu” , care să mă înţeleagă şi iubească şi care să mai fie şi de sex masculin ) .
• Vreau să cresc .       

          Şi pentru că nici de Revelion, nici de Paşte şi de nicio altă astfel de ocazie în care îţi doreşti un viitor mai însorit nu am avut pretenţii şi doleanţe, acum am dreptul, zic eu, nu numai să vreau mai mult (că nu am nevoie de drepturi pentru a vrea ) ) ci şi să mi se împlinească cererile formulate cu acest optimism dus aproape până la naivitate; şi nu negociez!

Ce rost are? Păi are!Pentru mine.

          Mă întrebase maică-mea odată, retoric, ce rost are? ce diferenţă va fi între mine şi unul care nu a terminat liceul? Oare el nu va ajunge mai bine, dând din coate, decât mine?

          Întrebarea mi-a fost înnoită  azi, de colegi de liceu, într-o formă uşor diferită, dar conţinând aceeaşi idee, “de ce mă zbat?”, (şi încă nu mă zbat!). Pentru un moment m-am simţit exagerată, făcând exces de zel când nu e cazul. Doar pentru un moment însă (moment ce a durat cam mult pentru un moment, ce-i drept), pentru ca apoi să-mi revin. Adevărul e că poate nu am un motiv demn de luat în seamă  de ceilalţi, nu învăţ pentru medie (poate că aş face-o dacă mi-ar trebui), nu aleg calea mai grea din pură încăpăţânare, să bravez şi nu citesc ca să dea bine, ci le fac pe toate pentru că simt nevoia, pentru ca nu aş avea stare dacă aş face altfel. Vreau o medie mai mare decât cea necesară (şi suficientă) trecerii clasei, pentru că, deşi uneori chiar nu am niciun chef să învăţ la chimie sau să fac teme la franceză, nu mă simt confortabil în momentul în care îmi dau seama ca habar nu am despre ce vorbeşte profesorul (ceea ce tocmai mi s-a întâmplat; de-aia şi vreau acum mărire la chimie [..atât, la chimie...]; prea nu am invăţat tot semestrul şi ar fi cazul să mă revanşez, ce dacă nu mai sunt nici doua săptămâni!?; în plus, un 8 sună totuşi diferit de un 6, fie el la chimie!). Citesc pentru că vreau să ştiu, şi pentru că am ajuns acum la un stadiu în care citesc de plăcere, să mă relaxez sau pentru că  sunt curioasă să ştiu ce se întâmplă în continuare. Şi asta de un an şi ceva, doi; până acum, mai deloc. Nu îmi plăcea să citesc, găseam mereu altceva mult mai interesant de făcut şi totuşi îmi era ciudă că nu citesc, că nu-mi place, ştiind  că oamenii pe care îi admir au ajuns unde au ajuns şi pentru că au citit atâta (ar fi mai potrivit cum în loc de unde). 

          …deci nu, nu e chin. Fac cum fac pentru că nu aş putea altfel, pentru că aş regreta mereu opţiunea nealeasă (mai mult decât pe cea aleasă) şi pentru că m-aş dezamăgi, poate, pe mine. Contează mai mult cum ajungi decât unde, zic eu. Şi dacă la un moment dat îmi voi schimba părerea, nu am decât să încep să dau din coate… :))