Noi…

…suntem atât de frumoşi!

şi atât de urâţi…

…tot noi…în acelaşi timp…

Sentiment tembel

Am plecat chiar vioaie de la şcoală azi [paranteză: vioaie pentru ca  am scăpat de teza la română ("penultima voastră teză la română")! şi nu e vorba de scăpat de teză, că de asta oricum scăpam, cu 4, cu 10, tot scăpam, cât e vorba de stresul de dinainte de teză. După atâţia ani (12!! aproape o viaţă de om, mai ales dacă omul are 18-19 ani) tot nu reuşesc să fac astfel încât datul tezei la română să mă afecteze cam cât m-ar afecta ieşitul cu Jessie pe afară când mă întorc de la şcoală: nu-mi place mereu, da' hai s-o fac şi p-asta, dacă trebuie! închid paranteza;] însă n-am mai ajuns şi acasă…vioaie.

Mi-a spus Irina că nu ştie dacă mai dă la medicină, că o tentează să devină profesor – pentru timpul liber pe care ţi-l oferă meseria asta – şi asta mi-a dat un tembel sentiment de tristeţe; nu pe moment, ci pe măsură ce mă apropiam de casă şi rumegam noua situaţie. Sentiment tembel, pentru că habar nu am de ce a apărut (sau poate eu sunt cea tembelă, că nu-mi dau seama, iar el e foarte îndreptăţit să existe): eu oricum mă duc la Cluj iar ea la Bucureşti, deci nu s-ar pune problema că nu am mai facem aceeaşi facultate, nu sunt tristă nici pentru că mi-am dat seama că o să trebuiască să îngrămădesc toate lucrurile pe care vreau sa le fac în cele câteva ore de după program şi în cele trei săptămâni de concediu de peste an, pentru că deja mi-am asumat neajunsul ăsta în momentul în care m-am hotărât pentru a doua oară să dau la medicină, şi nici pentru că….şi aici se cam epuizează motivele care m-ar putea bosumfla. Tembel-tembel!

Totuşi … cred că m-am întristat pentru ea, pentru că există posibilitatea să nu mai devină doctor, şi pentru că, pentru mine, cuvântul medicină intră în definiţia fiinţei ei. Pentru că m-am pus în locul ei, şi m-am imaginat pe mine renunţând la medicină…şi pentru că lucrul ăsta m-ar face într-adevar nefericită…

A spus că se mai gândeşte..