Când încep să dau în gropi

       Nu ştiu ce am, fac numai prostii în ultima vreme. După ce am luat prima mea amendă azi (bine, încă nu am luat-o…momentan m-a luat doar radarul. Şi nici nu o să fie pe numele meu, o să i-o trimită maică-mii, dar prostia e a mea), am reuşit să bag maşina într-o groapă. La plecarea de pe loc . Şi când oprisem, doar mă avertizase draga de maică-mea să opresc până-n groapă. Ceea ce am şi făcut, dar deh! dacă în momentul în care am plecat nu mai era lângă mine să-mi mai spună o dată de groapă…

Se pare că are motive întemeiate să mă bată la cap de câte ori suntem în maşină. Iar azi am întrecut pe mine, mă, m- ! Mai fac eu prostii, da’ două în 15 minute parcă niciodată.

Şi cu groapa… au venit trei oameni să scoată maşina de acolo. Că nu era o simplă groapă; mai avea şi-o mini-bornă (bornă de-aia de se pune din sută-n sută, vreau să spun) răsturnată lângă. Numai bună de proptit maşina în ea! (…sau pe ea, în cazul de faţă).

       Concluzia mea e că începe să îmi dăuneze atâta vacanţă…mă de-concentrează, deconectează, mă face să funcţionez la ralanti. Aşa că e musai să mă întorc la şcoală. Şi mi se pare că mai e groaznic de mult până sâmbătă (sau, cu puţin noroc, până vineri). Aştialalţi au plecat de azi. Cam toţi. Se goleşte oraşul şi eu încep să mă simt singură.

Unde mai pui că nici măcar nu-mi ştiu etajul, camera (ca să nu mai vorbim de colegele) de cămin, nimic. Habar n-am la cine mă duc.

       Dar, nah! E un nou început. Iar începuturile sunt bune!

Boală

       Mi-e dor de tine…dar nu pot face nimic decât să aştept, nu? Să aştept să îţi creezi anticorpi împotriva-mi, cum a spus Roxana. Dar tare mi-e teamă că  nu-ţi voi mai părea interesantă, o data ce efectul virusului va înceta…

       Iar de Roxana, şi de ea mi-e dor; un dor ciudat, plin de orgolii şi de început de nepăsare… se mai poate numi ăsta dor?… este; e dor de alte vremuri şi de alte noi…

Pufulici

               Avem un nou membru în familie (dacă reuşeşte să treacă de taică-miu). N-are încă nume, din moment ce nu are nici un viitor cu noi încă. A fost abandonat sau poate nici măcar atât; poate că de la început a fost al nimănui. E mic-mic-mic, numai oase şi blană, o blană frumoasă, gri deschis, mai puţin coada, labuţele, vârfurile urechilor şi boticul, care sunt un gri mai închis şi care se asortează perfect cu albastrul – bleu al ochilor.Are un apetit grozav de a miorlăi fără niciun motiv aparent (zic aparent, pentru că o şti el ceva) şi o slăbiciune pentru Jessie, pe care o urmăreşte prin toată casa (a observat şi el – e un el – că amândoi fac parte din aceeaşi grupă a îmblănitelor). Oricum, Jessie nu se supără, pare chiar amuzată de prezenţă (asta în măsura în care un câine se amuză) şi cred că îl vede ca pe o jucărie, din moment ce îl smotoceşte într-una.

               Nu are deloc stare, dar la un moment dat am reuşit să-l păcălesc să stea locului şi să se culce. Şi apoi, cu riscul de a-l trezi, i-am facut poza asta: nu m-am putut abţine .

Oricum nu l-a ţinut mult, o mişcare a fost de-ajuns să trezesc bestia – iar a început să miorlăie. Simpatic a fost mai târziu; după ce s-a jucat puţin cu el, sor-mea s-a apucat de citit, şi el se cuminţise pe umărul ei de unde urmărea caraghios urmele pixului, lăsate pe hârtie când sor-mea mai nota câte ceva. Acum când scriu postul, a adormit iar, în poală.

               Nu ştiu dacă o să rămână multă vreme prin preajmă, oricum, o săptămână jumate,  cât mai stau în Buzău, o să mă bucur de el. Şi dacă taica-miu nu-l vrea, ei bine, o să-l iau cu mine la Cluj (ştiu că n-am cum, da’ până una-alta, lasă-mă să spun aşa!  – Încep să descopăr tot mai multe lucruri pe care nu le mai pot face… prea curând… şi tot mai multe pe care abia acum le pot face .)

                                                           Noapte bună, pufulici!

Din când în când…

Chiar dacă sunt încă în vacanţă şi am senzaţia că eu şi timpul mergem paralel una pe lângă altul (…cum nu fac nimic cât e ziua de lungă ;)) )şi chiar dacă sor-mea tocmai îmi povestea ce s-a mai întâmplat pe la şcoală (semn că ea a făcut ceva azi),  am şi eu micile mele întâmplări cotidiene.

Uite, de exemplu, azi-dimineaţă, am ieşit cu animala mea pe afară (pentru că are şi ea necesităţi, ce să-i faci). Şi cum mergeam noi amândouă (eu mai târşâit, că aveam adidaşii soră-mii în picioare, iar ea mai săltăreţ, după obiceiu-i), văd că la un moment dat se uită la mine doi ochi frumoşi. Şi dacă ei se uitau, m-am uitat şi eu, dar nu prea mult, o data să nu care cumva să mă holbez (mai am obiceiul ăsta din când în când) şi după aia pentru că nu apucasem să văd decât ochii frumoşi şi nişte plete negre la fel de frumoase, care m-au indus în eroare pentru scurt timp, pentru că m-au făcut să cred că aparţin unei individe (iar asta ar fi fost păcat, nu pentru ea, pentru noi, ele-le în general).  Aşa că m-am întors, m-am mai uitat o dată să alung îndoiala şi apoi mi-am continuat drumul zâmbind (nu în fiecare zi dai peste asemenea ochi ). 

După, m-am întors acasă, am descărcat Pasărea Phoenix şi Colibri (vorba lu’ Bobo) că nu mai aveam fulg în calculator, i-am făcut baie lu’ Jessie (că doar de-aia am adus animala înapoi, prea se jegărise) şi ne-am apucat amândouă să mâncăm nuci verzi, pe Dealul cu dor şi Ultima scrisoare.

Asta până s-au întors astialalţi, că odată ce vin acasă ies din atemporalitatea mea, timpul începe iar să curgă.

Aşa că acum pun pauză melodiilor, strâng nucile, alung din memorie ochii şi mă duc la bucătărie să mă apuc de treaba care s-a încăpăţânat să se facă în lipsa mea. )

Nu ştiu cum să încep

… pentru că a trecut atâta timp de când am scris ultima dată. Dar posturile nu trebuie să aibe continuitate, nu? Pentru că nici stările, de multe ori, nu au.

O vreme nu s-a mai întâmplat nimic notabil, şi nici eu nu eram în starea de a observa lucrurile mărunte. S-o numim  perioada de amorţire. (Nu mi-a plăcut clasa a 12-a. Şi nu din cauza bacului; bacul a fost ghiontul care m-a scos, totuşi, din starea de “nu se întâmplă şi nici nu am chef să se întâmple  nimic”. Motivul e altul..în alt post, poate). Apoi s-au întâmplat prea multe şi prea mari lucruri.  Iar despre lucrurile importante (am descoperit eu că) nu-mi place să scriu; e mai uşor şi parcă sunt mai multe de spus despre nimicuri – cum sunt mai lipsite de adâncime, nu mă tem că aş putea să nu le surprind profunzimea.

Lucrurile importante îmi stârnesc sentimente complicate şi ambigue, pe care nu le pot exprima cât de cât coerent, cărora nu le pot surprinde corect “amplitudinea”. Aşa că aleg, într-un mod semiinconştient,  să nu scriu despre ele. 

Şi nici n-ar fi atât de multe de spus. Din vacanţa la Ionuţ, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că am putut fi toţi împreună, că ne-am revăzut, că orice am fi făcut, eram toţi. Nici plimbarea prin Barcelona n-ar fi contat dacă nu am fi fost amântrei. Mai mult decât oraşul mi-a plăcut că eram doar noi, cutreierând străzi, vizitând, certându-ne sau râzând, descurcându-ne, dormind pe rând ca nu care cumva să rămânem desculţi iar ).  Fiind împreună, oraşul nu ne mai era străin, pentru ca devenise doar un cadru în care noi să putem interacţiona (n-am mai avut niciodată senzaţia asta de familiaritate într-un oraş care să nu fie al meu; acum devenise al nostru).

Cât despre facultate, încă nu s-a întâmplat nimic. De la toamnă începe totul (şi la fel cum vara a început la Cluj, toamna tot acolo va veni ). Admiterea a fost doar un mod de a crea energie potenţială. Cinetica – de la 5 octombrie încolo.

Iar marea, ei bine, marea a fost tot o stare de spirit, nu o întamplare.  A fost fericire. Aş strica senzaţia pe care mi-a creat-o şi care încă staruie (deja îmi e dor să mă întorc la Costineşti) dacă aş începe să o povestesc.  

Asta mi-a fost vara până aici, şi descopăr că ce a rămas din ea sunt senzaţiile şi sentimentele şi nu întâmplările… şi îmi place aşa. Este o vară nemaipomenită după care va urma un an asemenea. Presimt şi promit.