Nu ştiu cum să încep

… pentru că a trecut atâta timp de când am scris ultima dată. Dar posturile nu trebuie să aibe continuitate, nu? Pentru că nici stările, de multe ori, nu au.

O vreme nu s-a mai întâmplat nimic notabil, şi nici eu nu eram în starea de a observa lucrurile mărunte. S-o numim  perioada de amorţire. (Nu mi-a plăcut clasa a 12-a. Şi nu din cauza bacului; bacul a fost ghiontul care m-a scos, totuşi, din starea de “nu se întâmplă şi nici nu am chef să se întâmple  nimic”. Motivul e altul..în alt post, poate). Apoi s-au întâmplat prea multe şi prea mari lucruri.  Iar despre lucrurile importante (am descoperit eu că) nu-mi place să scriu; e mai uşor şi parcă sunt mai multe de spus despre nimicuri – cum sunt mai lipsite de adâncime, nu mă tem că aş putea să nu le surprind profunzimea.

Lucrurile importante îmi stârnesc sentimente complicate şi ambigue, pe care nu le pot exprima cât de cât coerent, cărora nu le pot surprinde corect “amplitudinea”. Aşa că aleg, într-un mod semiinconştient,  să nu scriu despre ele. 

Şi nici n-ar fi atât de multe de spus. Din vacanţa la Ionuţ, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că am putut fi toţi împreună, că ne-am revăzut, că orice am fi făcut, eram toţi. Nici plimbarea prin Barcelona n-ar fi contat dacă nu am fi fost amântrei. Mai mult decât oraşul mi-a plăcut că eram doar noi, cutreierând străzi, vizitând, certându-ne sau râzând, descurcându-ne, dormind pe rând ca nu care cumva să rămânem desculţi iar ).  Fiind împreună, oraşul nu ne mai era străin, pentru ca devenise doar un cadru în care noi să putem interacţiona (n-am mai avut niciodată senzaţia asta de familiaritate într-un oraş care să nu fie al meu; acum devenise al nostru).

Cât despre facultate, încă nu s-a întâmplat nimic. De la toamnă începe totul (şi la fel cum vara a început la Cluj, toamna tot acolo va veni ). Admiterea a fost doar un mod de a crea energie potenţială. Cinetica – de la 5 octombrie încolo.

Iar marea, ei bine, marea a fost tot o stare de spirit, nu o întamplare.  A fost fericire. Aş strica senzaţia pe care mi-a creat-o şi care încă staruie (deja îmi e dor să mă întorc la Costineşti) dacă aş începe să o povestesc.  

Asta mi-a fost vara până aici, şi descopăr că ce a rămas din ea sunt senzaţiile şi sentimentele şi nu întâmplările… şi îmi place aşa. Este o vară nemaipomenită după care va urma un an asemenea. Presimt şi promit.