Pufulici

               Avem un nou membru în familie (dacă reuşeşte să treacă de taică-miu). N-are încă nume, din moment ce nu are nici un viitor cu noi încă. A fost abandonat sau poate nici măcar atât; poate că de la început a fost al nimănui. E mic-mic-mic, numai oase şi blană, o blană frumoasă, gri deschis, mai puţin coada, labuţele, vârfurile urechilor şi boticul, care sunt un gri mai închis şi care se asortează perfect cu albastrul – bleu al ochilor.Are un apetit grozav de a miorlăi fără niciun motiv aparent (zic aparent, pentru că o şti el ceva) şi o slăbiciune pentru Jessie, pe care o urmăreşte prin toată casa (a observat şi el – e un el – că amândoi fac parte din aceeaşi grupă a îmblănitelor). Oricum, Jessie nu se supără, pare chiar amuzată de prezenţă (asta în măsura în care un câine se amuză) şi cred că îl vede ca pe o jucărie, din moment ce îl smotoceşte într-una.

               Nu are deloc stare, dar la un moment dat am reuşit să-l păcălesc să stea locului şi să se culce. Şi apoi, cu riscul de a-l trezi, i-am facut poza asta: nu m-am putut abţine .

Oricum nu l-a ţinut mult, o mişcare a fost de-ajuns să trezesc bestia – iar a început să miorlăie. Simpatic a fost mai târziu; după ce s-a jucat puţin cu el, sor-mea s-a apucat de citit, şi el se cuminţise pe umărul ei de unde urmărea caraghios urmele pixului, lăsate pe hârtie când sor-mea mai nota câte ceva. Acum când scriu postul, a adormit iar, în poală.

               Nu ştiu dacă o să rămână multă vreme prin preajmă, oricum, o săptămână jumate,  cât mai stau în Buzău, o să mă bucur de el. Şi dacă taica-miu nu-l vrea, ei bine, o să-l iau cu mine la Cluj (ştiu că n-am cum, da’ până una-alta, lasă-mă să spun aşa!  – Încep să descopăr tot mai multe lucruri pe care nu le mai pot face… prea curând… şi tot mai multe pe care abia acum le pot face .)

                                                           Noapte bună, pufulici!