Ce rost are? Păi are!Pentru mine.

          Mă întrebase maică-mea odată, retoric, ce rost are? ce diferenţă va fi între mine şi unul care nu a terminat liceul? Oare el nu va ajunge mai bine, dând din coate, decât mine?

          Întrebarea mi-a fost înnoită  azi, de colegi de liceu, într-o formă uşor diferită, dar conţinând aceeaşi idee, “de ce mă zbat?”, (şi încă nu mă zbat!). Pentru un moment m-am simţit exagerată, făcând exces de zel când nu e cazul. Doar pentru un moment însă (moment ce a durat cam mult pentru un moment, ce-i drept), pentru ca apoi să-mi revin. Adevărul e că poate nu am un motiv demn de luat în seamă  de ceilalţi, nu învăţ pentru medie (poate că aş face-o dacă mi-ar trebui), nu aleg calea mai grea din pură încăpăţânare, să bravez şi nu citesc ca să dea bine, ci le fac pe toate pentru că simt nevoia, pentru ca nu aş avea stare dacă aş face altfel. Vreau o medie mai mare decât cea necesară (şi suficientă) trecerii clasei, pentru că, deşi uneori chiar nu am niciun chef să învăţ la chimie sau să fac teme la franceză, nu mă simt confortabil în momentul în care îmi dau seama ca habar nu am despre ce vorbeşte profesorul (ceea ce tocmai mi s-a întâmplat; de-aia şi vreau acum mărire la chimie [..atât, la chimie...]; prea nu am invăţat tot semestrul şi ar fi cazul să mă revanşez, ce dacă nu mai sunt nici doua săptămâni!?; în plus, un 8 sună totuşi diferit de un 6, fie el la chimie!). Citesc pentru că vreau să ştiu, şi pentru că am ajuns acum la un stadiu în care citesc de plăcere, să mă relaxez sau pentru că  sunt curioasă să ştiu ce se întâmplă în continuare. Şi asta de un an şi ceva, doi; până acum, mai deloc. Nu îmi plăcea să citesc, găseam mereu altceva mult mai interesant de făcut şi totuşi îmi era ciudă că nu citesc, că nu-mi place, ştiind  că oamenii pe care îi admir au ajuns unde au ajuns şi pentru că au citit atâta (ar fi mai potrivit cum în loc de unde). 

          …deci nu, nu e chin. Fac cum fac pentru că nu aş putea altfel, pentru că aş regreta mereu opţiunea nealeasă (mai mult decât pe cea aleasă) şi pentru că m-aş dezamăgi, poate, pe mine. Contează mai mult cum ajungi decât unde, zic eu. Şi dacă la un moment dat îmi voi schimba părerea, nu am decât să încep să dau din coate… :))

 

Tot nu am învăţat!

       Tot uit că drumul de o milă începe cu primul pas. Pornesc la drum entuziasmată, uitând că într-o cursă de rezistenţă trebuie să te grăbeşti încet, altfel nu ai şanse să mai termini cursa. Cred că nu am răbdare - vreau totul deodată şi nu-mi place să parcurg fiecare etapă; mi se pare că pierd din şi aşa puţinul timp pe care îl am…prea puţin pentru ceea ce aş vrea să fac, însă prea îndeajuns pentru ceea ce fac cu adevărat.

       Sunt foarte pricepută în ce priveşte visatul cu ochii deschişi şi amăgitul de una singură. Mă entuziasmez f repede, însă după ce mă apuc de treabă şi văd că rezultatele întârzie să apară sau nu sunt spectaculoase(îhâm! /:). ) renunţ. Mă simt dezamăgită şi umilită: nici de data asta nu mi-am fixat ţinte realizabile, sau, mai rău, am fost prea delăsătoare şi lipsită de voinţă pentru a duce la bun sfârşit ce mi-am propus. Mă întreb dacă aşa sunt toţi adolescenţii şi îmi place să mă consolez cu gândul că  da, toţi suntem la fel, iar cei care şi-au educat voinţa sunt doar excepţiile care, vorba aia, confirmă regula. Confort psihic să fie..!!

Aş vrea să învăţ să renunţ atunci când ăsta este lucrul cel mai înţelept pe care îl pot face, şi nu atunci când nu mai am voinţă…