“Gooodbye ROMANIA 4-EVA”…

Pleacă . “4-EVA”, să citez meschinul status prin care a binevoit să ne informeze pe noi, muritorii de rând, de plecarea lui. Şi nu mi-a spus nimic; nu numai că nu a lăsat un mesaj, un offline, ceva, prin care să spună că pleacă, dar nu mi-a spus nici când am intrat online şi l-am luat să-l întreb ce a păţit, pentru că între timp îşi schimbase statusul în “:-<” (nu ştiu dacă am dreptul să am pretenţii, dar cu siguranţă am dreptul să mă plâng!) . Şi acum îl pândesc de pe invisible să-şi schimbe iar statusul în “goodbye..” să-l pot lua la întrebări. Ştiu, ar trebui să-l întreb pur şi simplu, doar că…nu pot; am nevoie de acest pretext pentru că în ultimele puţine, foarte puţine discuţii pe care le-am avut mi-a răspuns cuminte şi complezent la întrebările de asemenea complezente pe care i le-am pus; nu mai avem despre ce vorbi, şi dacă mai schimb aceste banale replici cu el este pentru că simt nevoia să aflu ce mai face, să vorbesc cu el …dar nu cum o facem acum, ci cum o faceam. Doamne, cum vorbeam cu el!!

Pleacă, şi nu mă gândeam că o să mă afecteze…nu după atâta timp…Şi totuşi îmi pasă, şi totuşi prefer să-l ştiu aici, în România, chiar dacă noi doi nu am mai vorbit cu adevarat din vara aia, de 2 ani. Prefer să-l ştiu aici chiar şi doar pentru eventualitatea unei viitoare întâlniri cu el. Eram sigură că o să-l mai văd, la un moment dat (şi “moment dat”-ul se întâmplă mereu!), şi atunci să redevenim ce am fost, să mă simt iar acea eu. Şi dacă pleacă (deşi, “dacă” s-ar părea că nu-şi are niciun loc aici - eu sper totuşi să aibă!) moment dat-ul se duce pe Apa Sâmbetei şi nici caii nu vor mai putea să-l recupereze, cu tot paştele lor! 

          Îmi e dor de noi, de el, de mine, cea care vorbea cu el (că doar atâta am făcut, am vorbit o vară întreaga) . Nu-mi mai aduc aminte despre ce vorbeam, nimicuri în mare, probabil, care însă aveau atâta coerenţă! Vorbeam cu orele în fiecare zi şi nu mă săturam, şi nici nu epuizam subiectele. Iar de se întâmpla să nu pot vorbi o zi, nu aveam stare, nu-mi găseam locul. Cu cine am mai stat eu de vorbă ”în halu’ ăsta” ? …  

El pleacă iar eu simt că dispare o constantă a vieţii mele de până acum, deşi nu l-am mai văzut de doi ani şi deşi atunci am petrecut doar trei zile împreună! Era, totuşi acolo, orice ar fi putut presupune acest “acolo”…  

Spune-mi, cine e jalnic acum?

  

You’ve become confortably… a victim

Ataci în încercarea de a te apăra, când, dacă te-ai uita mai bine ai vedea că nu te atacă nimeni…doar că pentru a observa asta, ar trebui să te opreşti, fie şi preţ de o secunda, din goana ta nebună către…cine ştie ce.

Ai adoptat postura de victimă pentru că îţi este astfel mai uşor, astfel atacurile îţi sunt justificate, măcar faţă de propria persoană…

 

…zi şi tu, nu e păcat?…

Port sângele lor

Mă simt bine. Mă simt foarte bine! Mă simt întreagă!

          Aşa, cu ocazia celei de-a doua zile de Paşte s-au întâlnit neamurile în jurul Popescarilor (sau câţi au mai rămas din ei - şapte) în (se putea altfel) Popeşti, Vrancea (culmea e că cei trei Popescu care sunt acum în sat, din familia noastră, s-au mutat aici, că de născut s-au născut prin alte părţi). Cei şapte sunt - să văd dacă îi ştiu în ordine - nenea Radu, naşa - Paraschiva(uite că nici nu ştiam cum o cheamă; dacă ai mei îi zic naşa, aşa o ştiu şi eu), tătăica - Ion, tanti Ioana, nenea Stoica, tanti Tuţa(da, şi eu am fost curioasă să ştiu dacă e doar o porecla sau chiar e numele ei; numele e Valeriana şi nu ştiu cine i-a dat porecla: “Aşa i-au zis aştia”) şi nenea Didi(de la Constantin).

Pe lângă Cei Şapte s-au mai strâns copii şi nepoţi, astfel încât, la un moment dat eram într-o camera vreo 30 de persoane, dintre care vreo 20 mi-au fost până acum necunoscute( am încercat azi să reţin cât mai multe feţe - aici nu ştiu cât de bine m-am descurcat; stau prost cu memoria vizuală - şi tot atâtea nume), 5 sunt persoane constante în viaţa mea iar pe restul le ştiam deja de rude. Am aflat cu ocazia asta că am o droaie de veri de gradul al doilea (că tot mă plângeam eu că duc lipsă de aşa ceva) şi am şi cunoscut trei dintre reprezentantele feminine ale acestei categorii familiale.

          Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atmosfera; mulţi dintre cei prezenţi ori nu mă ştiau de nicio culoare, ori nu mă mai văzuseră de 10-15 ani şi cu toate acestea, fiecare, după ce afla a cui sunt, mă adopta imediat. M-am simţit printre ai mei, am simţit că sunt a lor şi ei ai mei… Îmi plăcea la nebunie când mai venea câte o maşină să văd fericirea cu care se revedeau, şi dorul…spirit de ţăran! Parcă în întâlnirile dintre orăşeni lipseşte “un ceva” din întâlnirile de la ţară; sunt parcă mai superficiale, persoanele mai distante… îmi pare rău că nu am copilărit la ţară.

          Aşadar, declar ziua de azi deosebită, specială, cum vrei, pentru că astăzi m-am simţit minunat, m-am simţit întreagă şi confortabil în pielea mea, m-am simţit parte a unui grup de oameni de la care am moştenit diverse calitaţi şi defecte, pe care le port în mine în stadiul de trăsături potenţiale, gata oricând să răsară şi să se dezvolte.

Cum să nu simt că pot face absolut orice?!