Ştiu eu! :> Pentru că învăţând chestii noi, poţi înţelege şi învăţa alte chestii. (“Aşa?..”) Pe care le vei folosi, de asemenea, pentru a învăţa alte chestii. (“Şi..?”) Şi pe astea din urmă pentru altele şi altele, tot mai departe, până ajungi în punctul în care o să spui: Gata, acum ştiu tot ce e de ştiut! )

Şi se presupune (spun “se presupune” pentru că nu am fost încă binecuvântaţi să ne aflăm în această situaţie) că atunci când acest moment va veni, vei fi atât de mândru de isprava ta încât mulţumirea pe care o vei simţi va depăşi, iar în acelaşi timp răscumpăra “chinurile” prin care ai trecut  în momentele în care lenea şi necheful (adică lipsa de chef) încercau să te biruie, dar în care tu luptai ca un adevărat erou împotriva-le, silindu-te să citeşti şi, pe deasupra, să mai şi rămâi cu o brumă din nesuferita materie (nu dăm nume, pentru că mai toate ar putea fi descrise astfel, nu-i aşa? ;;) ).

De pildă, eu chiar acum experimentez un asemenea moment, dar incapacitatea de a garanta că aş fi în stare, în minutul ăsta (sau poate minutele, rămâne de văzut..), să acumulez măcar o fărâmă de informaţie şi oroarea de a citi în gol mă împing să renunţ la nobilul învăţat şi să mă “răcoresc”, luându-l peste picior!

Gata, mă simt mai bine acum, cu atât mai mult cu cât el, învăţatul, nu a ripostat prin niciun fel de reacţie care să fi avut rolul de a mă provoca.

Băiat bun, până la urmă! Cred că mă întorc la el.

Am una care o perioadă m-a hrănit zi de zi, ca un fel principal de mâncare; după un timp, s-a transformat în desert, iar mai apoi a devenit asemenea bomboanelor Raffaello: le mănânc foarte rar, atunci când într-adevăr vreau să mă răsfăț. Probabil, într-o zi, asemenea bomboanelor din cutie, se va sfârși și ea…sau poate, se va re-metamorfoza și va rezista în continuare.

               Mă întreb care e destinul amintirii acesteia și, mai ales, cât de lung e drumul transformărilor pe care le va parcurge…

…pe mine cine mă ia de mână să mă ducă să văd rațele și pescărușii de pe lac și să zgândăr zăpada cu bățul?  

Am sunat-o pe Ana din parc s-o întreb ca să-mi spună că da, sunt la vârsta la care am voie să fac prostii. „Orice faci, să faci cu cap..restu’ nu mai contează!”. Cam greu, dacă mi-a plecat capul de-acasă (…tot ce vreau e să-l sărut!)

…să-l sărut.

               Destule motive să o iubesc, nu? Cu atât mai mult cu cât asemenea specii de profesori nu prea găsești în anii mici la UMF. Plus că s-a oferit (și nu pentru prima oară, din câte am înțeles de la cei care au luat opționalul asta) să ne primească în practică și să ne mai arate diverse chestii prin spital. Mi-a venit s-o mănânc de drag și nu alta!

               … m-am „îmbolnăvit” de mare iar acum…

               Dar nu-i bai, în spirit mioritic, mă voi resemna, ca orice bun creștin (vorba poetului) pentru încă vreo 2-3 zile, după care voi lua situația în propriile-mi mâini și voi încerca să fac dreptate părții vătămate, prin inversarea întârzierilor oscilațiilor. Simplu ca „Bună ziua!”. :)) 

O zi bună! Două-puncte-de.