Pleacă . “4-EVA”, să citez meschinul status prin care a binevoit să ne informeze pe noi, muritorii de rând, de plecarea lui. Şi nu mi-a spus nimic; nu numai că nu a lăsat un mesaj, un offline, ceva, prin care să spună că pleacă, dar nu mi-a spus nici când am intrat online şi l-am luat să-l întreb ce a păţit, pentru că între timp îşi schimbase statusul în “:-<” (nu ştiu dacă am dreptul să am pretenţii, dar cu siguranţă am dreptul să mă plâng!) . Şi acum îl pândesc de pe invisible să-şi schimbe iar statusul în “goodbye..” să-l pot lua la întrebări. Ştiu, ar trebui să-l întreb pur şi simplu, doar că…nu pot; am nevoie de acest pretext pentru că în ultimele puţine, foarte puţine discuţii pe care le-am avut mi-a răspuns cuminte şi complezent la întrebările de asemenea complezente pe care i le-am pus; nu mai avem despre ce vorbi, şi dacă mai schimb aceste banale replici cu el este pentru că simt nevoia să aflu ce mai face, să vorbesc cu el …dar nu cum o facem acum, ci cum o faceam. Doamne, cum vorbeam cu el!!

Pleacă, şi nu mă gândeam că o să mă afecteze…nu după atâta timp…Şi totuşi îmi pasă, şi totuşi prefer să-l ştiu aici, în România, chiar dacă noi doi nu am mai vorbit cu adevarat din vara aia, de 2 ani. Prefer să-l ştiu aici chiar şi doar pentru eventualitatea unei viitoare întâlniri cu el. Eram sigură că o să-l mai văd, la un moment dat (şi “moment dat”-ul se întâmplă mereu!), şi atunci să redevenim ce am fost, să mă simt iar acea eu. Şi dacă pleacă (deşi, “dacă” s-ar părea că nu-şi are niciun loc aici - eu sper totuşi să aibă!) moment dat-ul se duce pe Apa Sâmbetei şi nici caii nu vor mai putea să-l recupereze, cu tot paştele lor! 

          Îmi e dor de noi, de el, de mine, cea care vorbea cu el (că doar atâta am făcut, am vorbit o vară întreaga) . Nu-mi mai aduc aminte despre ce vorbeam, nimicuri în mare, probabil, care însă aveau atâta coerenţă! Vorbeam cu orele în fiecare zi şi nu mă săturam, şi nici nu epuizam subiectele. Iar de se întâmpla să nu pot vorbi o zi, nu aveam stare, nu-mi găseam locul. Cu cine am mai stat eu de vorbă ”în halu’ ăsta” ? …  

El pleacă iar eu simt că dispare o constantă a vieţii mele de până acum, deşi nu l-am mai văzut de doi ani şi deşi atunci am petrecut doar trei zile împreună! Era, totuşi acolo, orice ar fi putut presupune acest “acolo”…  

Spune-mi, cine e jalnic acum?

(nota bene: ordinea nu are relevanţă, fiind absolut întâmplatoare)

• Vreau un job de vară.
• Vreau să plec la mare.
• Vreau ca o săptămână să lenevesc după bunu-mi plac.
• Vreau ca vacanţa asta să învăţ multe chestii noi(zic “chestii” pentru că nu vreau să acumulez doar noi informaţii, ci şi aptitudini [ vara asta am şansa să învăţ să croitoricesc şi pe o maşină de cusut bună - că pe asta de acasă :-j... - şi de la o persoană care asta face de o viaţă! ] şi experienţe şi sentimente. )
• Vreau să găsesc o persoană care să mă facă să mă simt “eu” , care să mă înţeleagă şi iubească şi care să mai fie şi de sex masculin :)) .
• Vreau să cresc :).       

          Şi pentru că nici de Revelion, nici de Paşte şi de nicio altă astfel de ocazie în care îţi doreşti un viitor mai însorit nu am avut pretenţii şi doleanţe, acum am dreptul, zic eu, nu numai să vreau mai mult (că nu am nevoie de drepturi pentru a vrea :)) ) ci şi să mi se împlinească cererile formulate cu acest optimism dus aproape până la naivitate; şi nu negociez!

          Mă întrebase maică-mea odată, retoric, ce rost are? ce diferenţă va fi între mine şi unul care nu a terminat liceul? Oare el nu va ajunge mai bine, dând din coate, decât mine?

          Întrebarea mi-a fost înnoită  azi, de colegi de liceu, într-o formă uşor diferită, dar conţinând aceeaşi idee, “de ce mă zbat?”, (şi încă nu mă zbat!). Pentru un moment m-am simţit exagerată, făcând exces de zel când nu e cazul. Doar pentru un moment însă (moment ce a durat cam mult pentru un moment, ce-i drept), pentru ca apoi să-mi revin. Adevărul e că poate nu am un motiv demn de luat în seamă  de ceilalţi, nu învăţ pentru medie (poate că aş face-o dacă mi-ar trebui), nu aleg calea mai grea din pură încăpăţânare, să bravez şi nu citesc ca să dea bine, ci le fac pe toate pentru că simt nevoia, pentru ca nu aş avea stare dacă aş face altfel. Vreau o medie mai mare decât cea necesară (şi suficientă) trecerii clasei, pentru că, deşi uneori chiar nu am niciun chef să învăţ la chimie sau să fac teme la franceză, nu mă simt confortabil în momentul în care îmi dau seama ca habar nu am despre ce vorbeşte profesorul (ceea ce tocmai mi s-a întâmplat; de-aia şi vreau acum mărire la chimie [..atât, la chimie...]; prea nu am invăţat tot semestrul şi ar fi cazul să mă revanşez, ce dacă nu mai sunt nici doua săptămâni!?; în plus, un 8 sună totuşi diferit de un 6, fie el la chimie!). Citesc pentru că vreau să ştiu, şi pentru că am ajuns acum la un stadiu în care citesc de plăcere, să mă relaxez sau pentru că  sunt curioasă să ştiu ce se întâmplă în continuare. Şi asta de un an şi ceva, doi; până acum, mai deloc. Nu îmi plăcea să citesc, găseam mereu altceva mult mai interesant de făcut şi totuşi îmi era ciudă că nu citesc, că nu-mi place, ştiind  că oamenii pe care îi admir au ajuns unde au ajuns şi pentru că au citit atâta (ar fi mai potrivit cum în loc de unde). 

          …deci nu, nu e chin. Fac cum fac pentru că nu aş putea altfel, pentru că aş regreta mereu opţiunea nealeasă (mai mult decât pe cea aleasă) şi pentru că m-aş dezamăgi, poate, pe mine. Contează mai mult cum ajungi decât unde, zic eu. Şi dacă la un moment dat îmi voi schimba părerea, nu am decât să încep să dau din coate… :))

Ataci în încercarea de a te apăra, când, dacă te-ai uita mai bine ai vedea că nu te atacă nimeni…doar că pentru a observa asta, ar trebui să te opreşti, fie şi preţ de o secunda, din goana ta nebună către…cine ştie ce.

Ai adoptat postura de victimă pentru că îţi este astfel mai uşor, astfel atacurile îţi sunt justificate, măcar faţă de propria persoană…

…zi şi tu, nu e păcat?…

          Take my breath away, take my breath away, take my breath away, take my breath away, take my breath…take…

Ştii, nu sunt chiar atât de greu de mulţumit, nu. Pot şi eu să rămân fără aer, să mi se taie respiraţia (doar că nu mi s-a întâmplat până acum :)); şi ce-o să mai râd când o să se întâmple - nu pe moment, că atunci nu o să am aer; după. După ce minunea de 3 clipe, 3 ore sau 3 ani[cât durează parcă nici nu contează] va fi trecut ).

Ia încearcă!

Mă simt bine. Mă simt foarte bine! Mă simt întreagă!

          Aşa, cu ocazia celei de-a doua zile de Paşte s-au întâlnit neamurile în jurul Popescarilor (sau câţi au mai rămas din ei - şapte) în (se putea altfel) Popeşti, Vrancea (culmea e că cei trei Popescu care sunt acum în sat, din familia noastră, s-au mutat aici, că de născut s-au născut prin alte părţi). Cei şapte sunt - să văd dacă îi ştiu în ordine - nenea Radu, naşa - Paraschiva(uite că nici nu ştiam cum o cheamă; dacă ai mei îi zic naşa, aşa o ştiu şi eu), tătăica - Ion, tanti Ioana, nenea Stoica, tanti Tuţa(da, şi eu am fost curioasă să ştiu dacă e doar o porecla sau chiar e numele ei; numele e Valeriana şi nu ştiu cine i-a dat porecla: “Aşa i-au zis aştia”) şi nenea Didi(de la Constantin).

Pe lângă Cei Şapte s-au mai strâns copii şi nepoţi, astfel încât, la un moment dat eram într-o camera vreo 30 de persoane, dintre care vreo 20 mi-au fost până acum necunoscute( am încercat azi să reţin cât mai multe feţe - aici nu ştiu cât de bine m-am descurcat; stau prost cu memoria vizuală - şi tot atâtea nume), 5 sunt persoane constante în viaţa mea iar pe restul le ştiam deja de rude. Am aflat cu ocazia asta că am o droaie de veri de gradul al doilea (că tot mă plângeam eu că duc lipsă de aşa ceva) şi am şi cunoscut trei dintre reprezentantele feminine ale acestei categorii familiale.

          Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atmosfera; mulţi dintre cei prezenţi ori nu mă ştiau de nicio culoare, ori nu mă mai văzuseră de 10-15 ani şi cu toate acestea, fiecare, după ce afla a cui sunt, mă adopta imediat. M-am simţit printre ai mei, am simţit că sunt a lor şi ei ai mei… Îmi plăcea la nebunie când mai venea câte o maşină să văd fericirea cu care se revedeau, şi dorul…spirit de ţăran! Parcă în întâlnirile dintre orăşeni lipseşte “un ceva” din întâlnirile de la ţară; sunt parcă mai superficiale, persoanele mai distante… îmi pare rău că nu am copilărit la ţară.

          Aşadar, declar ziua de azi deosebită, specială, cum vrei, pentru că astăzi m-am simţit minunat, m-am simţit întreagă şi confortabil în pielea mea, m-am simţit parte a unui grup de oameni de la care am moştenit diverse calitaţi şi defecte, pe care le port în mine în stadiul de trăsături potenţiale, gata oricând să răsară şi să se dezvolte.

Cum să nu simt că pot face absolut orice?!   

… m-am înviorat! Dacă o minune nu durează mai mult de trei zile, atunci anti-minunile tot cam atât ar trebui să dureze; mi se pare corect!

         Acum ştiu de ce m-am simţit eu bine aşa zilele astea, de ce nu mai am agitaţia aia enervantă şi sentimentul de inutilitate. De ce mă simt iar în apele mele! Pentru că m-am hotărât! Dap, m-am rehotărât: dau iar la medicină!(”iar” pentru că pentru vreo luna-două mă răzgândisem, şi acum m-am răz-răzgândit!). Şi acum ştiu sigur şi unde mă duc: în Ardeal! Cluj sau Târgul Mureş, da’ în mod sigur nu în Bucureşti! Înclin spre Cluj, dar parcă prea e departe..oricum, asta mai vedem, este timp. Parcă mi-e şi frică să o spun…am mai spus o data, sus şi tare, că dau la medicină şi apoi am fost atât de convinsă că nu mai dau, că nu-mi venea să cred că eram tot eu cea care în urmă cu două zile era atât de sigură că dă. Deci, de data asta o spun mai discret[ :-$ ]: la anu’ dau la medicină, la Cluj!:D

Acum, asta înseamnă că trebuie să devin o persoană organizată?:-/ Adică e chiar musai? Mă simt bine în pielea mea de copil care îşi face temele în clasă (a început chiar să-mi placă şi culmea e că aşa am şi chef..cu mici excepţii, mai depinde şi de materii :)) ), care învaţă pe apucate. Dar poate a venit vremea să “năpârlesc”; adevărul e că schimbările nu strică niciodată, mai ales dacă sunt în bine.:)) Eeeh, cu ocazia asta mă apuc şi de chimie.

         Gata! Plec, cu tot cheful şi voia-bună pe care le am, să citesc la fizică şi poate reuşesc să mă apuc şi eu de referatul ăla de azi, să-l termin mâine. Şi am zis că-i termin şi Simonei cartea, să i-o dau înapoi mâine…

       Tot uit că drumul de o milă începe cu primul pas. Pornesc la drum entuziasmată, uitând că într-o cursă de rezistenţă trebuie să te grăbeşti încet, altfel nu ai şanse să mai termini cursa. Cred că nu am răbdare - vreau totul deodată şi nu-mi place să parcurg fiecare etapă; mi se pare că pierd din şi aşa puţinul timp pe care îl am…prea puţin pentru ceea ce aş vrea să fac, însă prea îndeajuns pentru ceea ce fac cu adevărat.

       Sunt foarte pricepută în ce priveşte visatul cu ochii deschişi şi amăgitul de una singură. Mă entuziasmez f repede, însă după ce mă apuc de treabă şi văd că rezultatele întârzie să apară sau nu sunt spectaculoase(îhâm! /:). ) renunţ. Mă simt dezamăgită şi umilită: nici de data asta nu mi-am fixat ţinte realizabile, sau, mai rău, am fost prea delăsătoare şi lipsită de voinţă pentru a duce la bun sfârşit ce mi-am propus. Mă întreb dacă aşa sunt toţi adolescenţii şi îmi place să mă consolez cu gândul că  da, toţi suntem la fel, iar cei care şi-au educat voinţa sunt doar excepţiile care, vorba aia, confirmă regula. Confort psihic să fie..!!

Aş vrea să învăţ să renunţ atunci când ăsta este lucrul cel mai înţelept pe care îl pot face, şi nu atunci când nu mai am voinţă… 

Nu aş avea neapărat ceva de spus în momentul de faţă, totuşi, parcă nu mă îndur să las pe altă dată primul post, că tare mi-e frică să nu încep blog-ul într-o manieră pesimistă (nu, nu e chiar un presentiment; e vorba, mai degrabă de o certitudine dată de de starea în care m-am împotmolit zilele astea (fără voia mea, bine’nţeles) ).

Sper, deci, că dacă scriu în seara asta, o să-mi iasă ceva optimist, măcar neutru. :D 

Îmi voi incepe, aşadar, blocul sub tutela unui citat din Vulpeasca:

“Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsă de măsură?”

(bine, cuvintele de mai sus sunt oarecum doar un pretext, o ştiu prea bine, de a reciti mai des citatul(care de altfel îmi place f mult) şi numele Vulpeascăi(pe numele ei, Vulpescu) )

Concluzia: voi încerca să fiu neruşinată, ridicolă şi lipsită de masură!:D (spre mai buna calmare a spiritului şi a nervilor adolescentini). Amin!